Potrivit unei legende foarte vechi, imediat după ce Adam a fost alungat de Dumnezeu din Paradis, a fost înconjurat de animale sălbatice, în fruntea cărora se afla un câine uriaş. Primul om a cerut ajutorul Divinităţii care l-a sfătuit să se apropie de câine şi să-l mângâie. Adam i-a ascultat sfatul, iar câinele s-a întors împotriva fiarelor, apărându-l. În felul acesta, câinele a devenit primul prieten şi protector al omului pe pământ.
În secolul VI î.Chr., la aşezarea de la Dzheitun, pe teritoriul Turkmenistanului, au fost descoperite rămăşiţele unor câini de talie impresionantă, asemănători Ciobănescului de Asia Centrală, iar în secolul al II-lea î.Chr. la aşezarea de la Altyn au fost descoperite dovezi ce atestau existenţa strămoşilor „asiaticului modern”.
Prima menţiune despre Mastifful Tibetan, presupus a fi strămoşul Ciobănescului Asiatic, a fost descoperită în vechea operă chineză „Cartea Cronicilor” („Book of chronicles”), datând din anul 1121 î.Chr. Legenda spune că un câine de talie mare (asemănător mastiffilor) a fost prezentat împăratului chinez Vu-Vangu. Această menţiune a fost piatra de temelie în încercarea de a demonstra că Mastifful Tibetan este strămoşul Ciobănescului de Asia Centrală, mărturie în acest sens stând şi figurina din teracotă descoperită la aşezarea de la Altyn-Depe (situată pe teritoriul de astăzi al Turkmenistanului), în Epoca de Bronz, care înfăţişa un câine uriaş, aproape identic Ciobănescului de Asia Centrală din zilele noastre, cu urechile şi coada cupate.
Prezenţa unui câine mare, curajos şi puternic era impusă de însăşi situaţia geografică a regiunii Turkmenistan: pe de o parte se situau nemiloşii munţi Kopetdag, pe de alta marea Caspică şi deşertul Kara Kum. Nici una dintre rasele de câini existente atunci nu puteau învinge singure aceste obstacole naturale, astfel încât, turkmenii au recurs la încrucişarea acestora cu puternicul Alabai (denumirea turkmenă a Ciobănescului de Asia Centrală). Fiind adevăraţi crescători, turkmenii au promovat rase unice de animale , precum Ahalteke (cal de curse), Alabai, câinele de vânătoare numit Tazy, păstrându-le mulţi ani la rând caracteristicile principale.
În timpuri străvechi, principala preocupare a turkmenilor era păstoritul. Pe atunci, câinii erau folosiţi esenţialmente pentru paza aşezărilor omeneşti şi mai puţin pentru paza turmelor. La începutul sec. I î.Chr., această situaţie s-a schimbat şi a debutat „era” crescătorilor de vite nomazi. Aceştia obişnuiau să-şi ducă turmele pe păşuni îndepărtate, şi acolo, departe de orice aşezare omenească, cu greu puteau supravieţui fără un prieten, un ajutor de nădejde sau un protector. După cum poate aţi ghicit, cine altcineva le putea fi alături decât loialul şi curajosul Alabai? În opoziţie cu aşezările în care câinii erau folosiţi stric la paza gospodăriei, strămoşii Ciobănescului de Asia Centrală îi ajutau pe crescătorii de vite să-şi pască oile şi îi protejau şi de atacurile fiarelor care se aflau în număr mare pe teritoriul Turkmenistanului.
Ciobănescul de Asia Centrală era (şi este şi în zilele noastre!) un câine foarte puternic, se mulţumea cu puţina mâncare oferită, putând rezista o zi întreagă doar cu o bucată de pâine dar fiind capabil să pască o turmă foarte mult timp, protejând-o de animalele sălbatice. Crescătorii de vite apreciau din plin calităţile acestui câine atât de mare, capabil să lupte cu un lup şi care … mânca atât de puţin! De asemenea, Ciobănescul de Asia Centrală suporta destul de bine şi schimbările de temperatură, adaptându-se atât căldurilor de +45 grade Celsius la umbră cât şi temperaturilor foarte scăzute de până la –30 grade Celsius din munţii Turkmenistanului. O altă calitate foarte apreciată a acestuia era abilitatea de a-şi proteja stăpânii de atacurile … şerpilor. Ciobănescul înhăţa şarpele şi-i rupea cu muşcături tăioase şira spinării. Câinele proceda astfel dintr-un anume motiv: dacă ar fi prins şarpele de cap, în cazul în care ar fi fost vorba de unul mai mare, acesta i s-ar fi putut încolăci în jurul gâtului, strangulându-l. Toate aceste calităţi, au făcut din Ciobănescul de Asia Centrală adevăratul prieten şi „gardian” al crescătorilor de animale turkmeni.
Secolul al VI-lea î.Chr. ne dezvăluie un val de cuceriri al regilor Ahemenizi. Potrivit unei legende, Kir I, cel mai mere dintre regii Ahemenizi, fusese hrănit cu laptele unei căţele. Astfel, câinii erau foarte preţuiţi şi chiar erau consideraţi sfinţi! Au urmat, în secolul IV î.Chr., cuceririle lui Alexandru cel Mare în drumul său spre India şi era celor mai mari bătălii şi campanii de cucerire. În secolul al VI-lea, Asia Centrală a fost cucerită în întregime de către turci care şi-au înfiinţat propriul stat în anul 551. În această perioadă, creşterea vitelor avansase, păstorii având în continuare nevoie de un prieten loial. Iar acesta nu putea să fie decât … câinele!
Atitudinea faţă de câini s-a schimbat brusc în secolul VII î.Chr. o dată cu cucerirea Asiei Centrale de către arabi. Dacă ahemenizii considerau câinii drept fiinţele cele mai sacre, arabii, datorită credinţei islamice, îi priveau ca pe nişte animale murdare şi păgâne. În consecinţă, atitudinea faţă de cel mai bun prieten al omului se schimbase radical: câinii agresivi erau pur şi simplu ucişi iar cei liniştiţi şi loiali faţă de stăpâni erau păstraţi.
Controversa apartenenţei la … naţiune!
Datorită numeroaselor zone geografice pe care era răspândită, rasa a fost (şi este în continuare) cunoscută sub mai multe denumiri, ce diferă de la o regiune la alta. Astfel, în Turkmenistan i se spune Alabai, considerat a fi numele real al rasei, şi, în consecinţă, o specie ce-şi trage sevele din această neîmblânzită regiune. Dar, unii cercetători susţin că rasa nu aparţine doar Turkmenistanului, ea fiind întâlnită, de secole, în regiunea cuprinsă între marea Caspică (în partea de Vest), Pamirs (la Est), şi între nordul Iranului şi Afganistan, până în sudul Siberiei. Pe înţelesul tuturor, aceste regiuni sunt cunoscute astăzi sub denumirile Kazakhstan, Kirghizstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Afganistan, Iran şi Rusia. Continuând enumerarea variatelor nume ale „asiaticului” amintim că în Tadjikistan acesta se numea Alach, Dakhmarda şi Koyuntchi, în Uzbekistan – Sarkandjik, în Afganistan – Sage Koochi, Djence-Sheri şi Djence-Palangi, în Iran – Sage Mazandarani, în varianta mongolă este numit Khonch-Nokhoi iar Ovcharka este numele rusesc al acestuia, traducându-se pur şi simplu prin „câine ciobănesc” sau „câinele păstorilor”.
Ciobănescul de Asia Centrală este clasificat ca fiind originar din Rusia, deoarece, în 1989 (data omologării), fosta URSS ocupa o mare parte din teritoriul de baştină al Ciobănescului de Asia Centrală.
Printre primii cercetători care au studiat istoria Ciobănescului de Asia Centrală, se numără M.B. Wynn şi profesorul academician S.N. Bogolyubsky (Academia de Ştiinţe din Kazakh). În lucrarea „Istoria Mastiffului” (1886) Wynn descria Ciobănescul de Asia Centrală sub denumirea de Mastiff Asiatic, notând următoarele: „Ar fi fost dificil să stabilim o anume regiune de origine a Mastiffului Asiatic sau să-i dăm rasei o denumire mai cuprinzătoare, de îndată ce am inclus în cea existentă toate varietăţile regionale”. În 1927, profesorul Bogolyubsky scria, în nr. 15 al publicaţiei „Creşterea şi dresajul câinilor” un articol intitulat: „Considerente asupra ciobăneştilor din Turkmenistan”.
